In capul satului, mai langa padure, pe-un petec de pamant dat de ta’su, isi facuse o casa din chirpici, nevaruita pe-afara, cu ferestre albe si albastre, dupa cum i le dadusera oamenii. Ma-sa l-a botezat Constantin, dar lumea-i zicea Costica nebunu’, dupa o bataie pe care-o luase de la un frate mai mare, din cauza unei strachini de lapte.
Costica nebunu’ a mers la scoala, a invatat sa citeasca si sa socoteasca si apoi s-a lasat, ca-i placea mai mult sa stea pe dealuri cu caii si vacile, decat sa-si chinuie creierii, s-asa zdruncinati, cu buchiile cartii, Umbland pe coclauri. Costica des iesea in calea nevestelor care mergeau cu demancare la camp ori la padure, pe unde trudeau barbatii lor. Si azi una, maine, alta, incepu sa i se duca vorba prin sat, vorba purtata pe-ascuns de muieri, ca nu-i chiar asa de nebun cum pare Costica, ba, chiar, ca e de laudat: nu ca-i frumos, nu ca-i inalt, nu ca-i destept sau mai stiu eu cum. Nu, Costica era de laudat ca avea cu ce sa faca fata si ca era si priceput; dracu’ stie de unde, ca plecat din sat nu fuse niciodata, de umblat cu vreo fata, nu stia nimeni, iar vadane, pe la el prin coltul satului, nu era niciuna. Incepu sa se intrebe lumea de unde stia Costica cu ce se mananca dragostea si de la cine. Nu era zi in care, in fata portii, sa nu se intalneasca doua babe, pe care, daca le vedeai, ai fi crezut ca numai la biserica si la popa se gandesc, ori doua neveste la fantana, ori doua codane la magazin, dupa zahar, sa nu se ischiteasca: Fa, tu nu stii de unde-i asa de priceput Costica?
Vorba ajunse si la urechile barbatilor, care incepura sa nu-l mai aiba asa la inima pe Costica: nu-l mai trimiteau dupa bautura sau dupa tigari, nu-l mai strigau sa vina sa-i ajute, nu-l mai luau la coasa. Se fereau de el desi, in sufletul lor, si ei urlau sa stie de unde are Costica asa cunostinte, ca la scoala, domnu’ nu ne-a invatat decat literele si cifrele.
-----
Urmarea, azi, da’ mai dupa-amiaza. Sau, poate, mai devreme.