In vremuri in care ziceam toti ca ne merge rau, ca murim de foame si ca singura posibilitate pentru supravietuire era plecatul in Canada, mai exista o solutie pentru viata: jocul de bingo. Eram student la Iasi si-mi aduc aminte de cozile la chioscurile care vindeau iluzii pentru cele trei (parca trei erau, nu?) “spectacole” TV, imi aduc aminte cum asteptau ai mei cu sufletul la gura tragerea numerelor si dezamagirea lor ca nu castigau niciodata, dublata de dorinta puternica de a mai cumpara un set de hartii si pentru saptamana urmatoare, imi aduc aminte de prietenul meu care a castigat vreo cinci sute de mii, banuti destui in perioda aia, cu care si-a luat telefon si-a dat de baut. Imi aduc aminte de sarmanii care veneau de la tara si, in loc sa-si cumpere paine, ca le plangeau pruncii acasa, dadeau si ultimii lei pe un carton si se rugau sa primeasca telefonul izbavitor de saracie. Imi aduc aminte cum au disparut masinele de nadut vise, incetul cu incetul, cand, chipurile, incepuse economia sa duduie.
Jocul de bingo si pacalelile de tipul Caritas sunt elemente identificatoare ale saraciei, ale neputintei si dorintei de a scapa de grija apasatoare a zilei de maine, ale foamei, ale unei economii blege si amarate, ale unor guvernanti mincinosi si incompetenti. Crezusem ca am scapat si asteptam, asa cum ni s-a promis, sa ne fie mai bine, nu sa ne imbogatim peste noapte, dar macar sa avem sansa de a castiga mai mult, de a merge inainte, de a simti ca suntem membri UE. In schimb, la noi, in tara unde Ionesco e pe post de profet, revine jocul de bingo. De maine, ma asez in fata la Gerald – cine stie, poate deschide vreun destept usa si castig de 200 de ori suma “investita”.
FOTO: .istockphoto.com