Cand eram mic, mergeam cu baietii cu Plugusorul. Cand am mai crescut, am inceput a merge ba cu Ursul, ba cu Capra, dupa cum reuseam a face rost de costume. Satul mare, erau multi de urat; mergeam, in primul rand, la neamuri si, apoi, la celelalte case. Incepeam pe la 8, seara, si terminam pe la miezul noptii. Si ne primeau toti, ca ne cunosteau.
Iesind in seara asta cu Mishu, pentru ultima plimbare de anul asta, am vazut pe la intrarile in blocuri carduri de copii, care tipau in interfon: Primiti cu uratul? Si, de cele mai multe ori, nu erau primiti. Si m-am intrebat de ce nu merge uratul la oras? Nu cred ca din cauza zgarceniei, ci mai degraba din frica de necunoscut – nu stii cine iti bate la usa si nu-i cunosti pe uratori (de multe ori, cei care merg cu Ursul sau cu Capra sunt cete de tigani destul de maricei [18-20 de ani] – n-o zic cu vreo urma de rasism, dar stim cam care este, in general, parerea despre ei – si oamenilor le e frica sa deschida usa). O alta cauza este faptul ca ne indepartam, din ce in ce mai mult, de traditii, pe care le mai gasim la sate – asezarile citadine sunt atinse de modernism, resping usor ceea ce e vechi, pentru a adopta, pe nerasuflate, noul, sub orice forma s-ar arata acesta.
Si nici la sate nu cred sa mai fie ce-a fost demult. Din pacate.
FOTO: colinde.org