Din sosea, casa primarului pare mica, saracacioasa si cam ascunsa dupa copaci, pare ca si cum omul nostru nu-i primar cam din ‘92 (imediat dupa lovilutie, omul, tot primar, s-a dat la fund, de frica), ca si cum nu ar fi fost prin atatea comisii de licitatii, parca nu ar fi prins perioada de retrocedari de pamanturi, cand era presedintele comisiei locale. Ai fi zis ca-i vai de capul lui de primar, ca mai are putin si moare de foame.
Incepusera sa apara zvonuri cum ca ba si-a cumparat o masina noua, puternica si scumpa, ba ca a inceput sa cumpere pamant si vie, ba ca isi construieste o casa langa seful sau judetean, pe linie de partid, ba ca …, ba ca… Imi venea greu sa cred, pentru ca, zilnic, vedeam casuta aia mica, de la strada.
Intr-o zi, ma invita omul in casa lui, aia mica, de la strada. Intru in curte – casa tot mica. Intram in casuta din povesti si-mi se deschid ochii: casa din fata era, de fapt, un paravan pentru hania din spate, casoiul imens, de primar prosper, cu multe, multe camere, cu terasa si cu, bineinteles, garaj pentru masina noua si puternica. Mi-a explicat ca in viata, ca sa in politica, nu conteaza niciodata adevarul, ci aparentele.
Nu mai stiu daca omul mai e primar (spre binele lui, mai sper sa fie), dar lectia lui mi-a fost de invatatura pentru totdeauna.

care conduc acolo si-au dat seama ca romanasii nostri mioritzici is baieti foarte bine crescuti si cu bun simt, intr-o asa mare masura incat aruncau papucii de plastic peste tot, prin spital. –